Frunze cu totul si cu totul din aur

Modul corect de a scrie despre aceste frunze nu a fost descoperit niciodata pana acum. La inceput se credea ca e necesara o introducere cuprinzatoare despre copacii pe care aceste frunze cresc, urmata de o descriere completa a speciilor din care au evoluat. Incet incet au aparut voci care spuneau ca ar fi mai potrivita o introducere scurta, atatatoare, care sa arunce mister asupra frunzelor si sa faca cititorul nerabdator si interesat. Apoi lumea a inceput sa fie progresista si ideea unei introduceri s-a dus dracului.

Jack, nu știam că mă aștepți.

Cele ce urmează sunt o fabulație, pornită de la fraza de titlu. Fraza de titlu a stat astăzi două ceasuri pe ecranul televizorului, pe un anume post, indiferent ce transmitea acesta. Era o subtitrare blocată, dar nu m-am putut abține să nu izbucnesc în râs de fiecare dată când mă uitam la ecran, vazând cum își schimbă sensul și semnificația în funcție de ce rula pe fundal.
Asta m-a dus cu gândul la personalitatea umană. Într-un fel, personalitatea umană este o subtitrare blocată pe ecranul psihicului, modelând și dând sens și semnificație percepțiilor, comportamentelor, persoanei.
Personalitatea este o colecție de trăsături relativ stabile în timp, un exoschelet al psihicului. Spun exoschelet pentru că în viziunea mea, ea apără conținutul psihic de contaminări externe, ce ar putea strica echilibrul fragil dintre credințele noastre și acțiunile noastre.
La fel cu subtitrarea blocată, ea rămâne la baza macro-comportamentelor desfășurate pe parcursul vieții de către individul uman. Își adaptează sensul la evenimentele de mediu și forțează în același timp mediul să preia înțelesuri, artefacte, evenimente. Psihologi, abtineti-va.

Ape

Ploua inimaginabil.

Pe strada pe care locuiesc eu nu s-a mai pomenit nicio inundatie din 2000. Parte pentru ca strada este inclinata, ceea ce inseamna ca toata apa pleaca spre nefericitii din intersectie, parte pentru ca toti vecinii mei si-au facut canalizari serioase atunci cand s-au mutat aici. De vina pentru aceasta grija exagerata fata de canalizare este o poveste spusa tuturor de agentul imobiliar. Nu cunosc in ce masura povestea este adevarata - poate este o fabulatie a agentului sau o minciuna spusa de concurenta pentru a-si vinde apartamentele ce se ridicau atunci in vecinatate.

In 1962, orasul se pregatea deja de absortia muncitorilor ce veneau de la tara pentru a munci in noile fabrici si uzine ce urmau sa schimbe societatea si produsl intern brut al Romaniei. Planurile urbanistice isi pierdeau aura artistica si se concentrau pe eficienta, pe folosirea optima a spatiului. In acea dezvoltarea rapida orasul isi inghitea vecinatatile fara ganduri si fara remuscari. Padurile, mlastinile, dealurile erau luate cu asalt. Buldozere si macarale se ciocneau in drumul grabit spre noile santiere, excavatoare rupeau drumurile pavate cu senilele, hoarde de oameni ai muncii se inghesuiau in autobuze si totul mirosea a noroi, ciment si var. Migratia controlata a muncitorilor dinspre rural spre urban si repartizarea controlata dadea nastere la situatii din cele mai diverse, unele hilare. De pilda, familia Brod.

Nicu Brod era un tanar taran, fiul unic al lui Vasile si Ileana Brod. Parintii erau casatoriti din interes, o afacere aranjata de catre familiile din sat. De mic, Nicusor stiuse ce-i munca la camp si ocazional lucrase ceva tamplarie, cu mesterul comunei. In '57, Brod-tatal a "simtit cum merg treburile" si i-a anuntat pe membrii familiei ca Nicu merge la profesionala, la oras. Nicusor s-a dus, a invatat constructii si a fost coleg cu Milena, ceea ce avea sa-i devina sotie. Cum au terminat scoala, s-au casatorit. O luna mai tarziu, au fost repartizati in orase diferite, amandoi pe santier, incepatori. Un an de zile s-au vazut doar in concedii si "libere". Hodoronc-tronc, Milena a ramas insarcinata si pe la sfarsitul anului, familia s-a marit cu o fetita. Nicusor a marait un pic, dar s-a obisnuit cu situatia si a ramas in continuare in oras, pe santier. Milena s-a mutat in comuna cu fetita, in concediu post-natal. S-au mai dus 6 luni si Milena, imediat ce-a intarcat, s-a intors in campul muncii. Avand referinte exceptionale, a fost repartizata in echipa cu sotul, pe post de sef. In prima zi de munca, seful de santier i-a prins intr-o baraca, foarte bucurosi de revedere si extrem de goi, departe de indatorilile de serviciu. S-a auzit pe linie directa pana la directorul de institut, care a dat dispozitie sa fie sanctionati corespunzator functiei. Asa ca Milena a fost nevoita sa-l dea afara pe Nicu, inainte de a fi la randul ei retrogradata. Nicu isi ingrijeste fetita la tara, Milena lucreaza in santier. Romania comunista.

Asa deci. In goana asta spre blocuri imense si spatii de locuit la norma, arhitectul orasului, beat cui dupa o noapte de duminica la secretarul de partid a tras doua linii hasurate printr-un deal. A doua zi l-a lovit un tramvai si planul orasului asa a ramas. Inginerii executanti s-au scarpinat la ceafa, au injurat, au facut cerere pentru utilzaje specializate si s-au apucat de lucru. Dealul cu pricina avea pe o parte un cimitir iar pe cealalta un lac de acumulare. Prin cimitir au trecut usor, excavand si stramutand mormintele. Cand au ajuns pe la jumatea lucrarii, a inceput sa se infiltreze apa. Au dublat elementele de consolidare si izolare si s-au dus inainte. Cand mai aveau cativa zeci de metri, s-a pornit sa ploua. Cu doua excavatoare si un utilaj de forare impotmolite pana la cabine in noroi, s-au lasat pagubasi. A tot plouat 14 zile, lacul crescand continuu. Povestea de groaza a inceput cand dintr-un canal al orasului a aparut un femur, apoi un fragment de coloana vertebrala. S-au prins repede ca problema e la deal si la fata locului au constatat ca apa venea prin tunelul aproape terminat, iesea in partea cu cimitirul si curgea liber in canalizarile uriase ce urmau sa serveasca un intreg cartier. Inginerii au fost demisi in bloc, tunelul astupat, cu tot cu excavatoare. Mai tarziu, au inceput iarasi lucrari de extindere, de data aceasta pe la suprafata si povestea a devenit mit: daca ploua tare si apa se aduna in acest loc, ies de prin adanc oase din vechiul cimitir. Pe una din aceste stradute m-am mutat si eu si mie mi s-a repetat aceeasi poveste. Noroc ca eu am cumparat casa asa cum e, deci nu mi-am mai facut probleme.

Stiti cum ploua? Inimaginabil.

Unui prieten

Prietene,
Sa-mi ierti sacadarea scrisa in randuri, mi-e capul plin de un zumzet placut: fereastra-mi imparte miraje solare in albe si verzi nuante de vara, nimic din atmosfera nu este statut.
Mai spune-mi de altii - au tot ce-si doresc? Minti, nu-mi mai spune, stiu ca nu au. Nu-mi scrie ce faci tu, caci asta o stiu. Vei fi facand doar ce stii tu mai bine, nimic nou, deosebit, exceptional. Ca te bucuri sau plangi mi-e totuna, nu sunt acolo sa gust plin furtuna sau seninul albastru al lunii de mai. Scrie-mi minciuni sfruntate din lume, cugetari ce le ai in traista de vise, realizari si minuni ale zilei de maine. Prezentul e fad, trecutul e si mai, doar viitorul e neinteles si amabil.
Virezi un picut spre partea din mijloc, observ asta din multele scrieri ce mi le-ai compus si trimis. Nu au ajuns, te anunt ca ele nu sunt, nu le-am primt si nu le voi citi. Parca din extrema cea stanga iti faceai viitor norocos iar din dreapta extrema strigam eu nervos: Du-te spre stanga! e un pas curajos! Dar te-ai intors inspre mijloc, spre centrul fricos, unde apa-i doar apa si frumosul frumos. Esti insa in randuri, mergi cu pasul normal si nimeni nu-ti striga nimic. Esti bine deci, esti normal.
Te-am intrebat deunazi ce e nou - mi-ai spus ca nu e nimic ce mi-ar place, ca viata iti trece cu calm, fara chin. Corect ar fi sa te cert - mie mi-e ciuda. Eram ca si tine convins ca sunt primul pe campul cel nou fara urma de drum, cu pasul facand o carare nebuna ce pentru altul e cale batuta. Din ganduri stiam ca iti faci un prieten, ca nu te doare capul de prosti si mergi inainte, la stanga, la dreapta precum iti dicteaza placerea si voia. Iar nu cum vezi pe altii ca merg, doar in jos. Mi-ai spus cu mintea de-atunci ca asta-i, ca doar asta vrei sa faci tu mereu pe pamant. In versuri ai pus aceasta dorinta, in versuri ce sunt - mai exista, in versuri iti scriu si te cert eu acum.
Mai du-te putin catre stanga, te rog. Mai incearca odata sa faci doar ce-i nou. Mai scrie-mi si spune-mi ca totu-i un chin. Ca nimic nu-i normal, ca nimic nu-i deplin. Ca traiesti si ca mergi spre extrema. Ca visezi sa ajungi la un capat de drum.

Pe Somes

Un colos de piatra cenusie se uita la mine stramb - plutesc in dreptul genunchiului sau drept. Barca se misca alene intr-un siaj superficial si se infige apoi intr-un banc de nisip. Imediat, curentul incepe sa ma intoarca iar malul prinde o miscare panoramica - ar fi o filmare reusita. Imping din toate puterile in vasla - barca se indoaie, o franghie pocneste ca un bici, vasla scartaie, nisipul geme - o secunda dureaza totul si barca se destinde, pornind de-a curmezisul. Plutesc din nou, curentul ma duce mai departe binevoitor.

Stanca ramane in stanga, o plaja micuta cu pietre albe se iveste de dupa un palc de copaci si aud acum din ce in ce mai tare zumzetul apei ce trece peste bolovani. Imi aprind o tigara si ma relaxez, pornesc radioul si ascult stiri. In pustiul malos de langa Jucu mi-as fi dorit eu sa am radio. Acolo raul dispare fulgerator si te trezesti nemiscat intr-o mlastina neagra unde habar nu ai ce e mal si ce e insula. Din cauza peisajului te ia cu friguri imediat mai ales ca totul in jurul tau e negru si nemiscat. In mijlocul zilei, cu soarele arzand, te simti totusi inghetand de frig si inconjurat de intuneric. E ca si cum ai intra intr-o camera uriasa, zugravita in negru si cu un bec foarte puternic in mijloc. Lumina nu ajuta decat la reflexia negrului de pe pereti, dandu-i viata si forta. Dupa primul moment de surpriza, te apuci rapid de vaslit. Groaza cea mai mare e sa ramai agatat de un banc de noroi - odata impotmolit, nu ai nimic solid de care sa ancorezi. Nu prea te-ai da jos din barca, stiind ca nu stii pe ce pui piciorul si cat te va sustine. In fine, iesi. Somesul se deschide din nou, se ingusteaza, trece peste trunchiuri innamolite si prinde curent. Binecuvantezi prima cascada si iubesti primul pescar de pe mal ce se uita crucis, ca-i incurci firele.

E amiaza. Deja, apa functioneza ca o oglinda cenusie si este soare peste tot. Ochesc un crang umbros si vaslesc usurel inspre mal. Cand acostez, un fazan zboara cu mult scandal si din tufe o zbughesc spre apa vidre speriate. Imi fac o cafea ness. Pe firul apei vine nestiutor un sarpe mic, inotand spasmodic. Nu ma vede, eu ma fac ca nu il vad. Ajuns la un metru de pietrele malului, se intoarce rapid si pleaca suparat in aval. Sa pescuiesc? Nu, mi-e lene, mai am conserve. Lenevesc vreo 2 ceasuri, piscat fara mila de tantari si alte ganganii. Trec la inspectia barcii - s-a sifonat un pic in ciocnirile cu bolovanii si cu rachitele dar totul pare in regula.

O jumatate de ora mai tarziu, sunt pe curent. Nu mai vaslesc decat de nevoie, sa nu fiu aruncat pe mal. Si apoi - ah, ce nasol - ma trezesc, tot in patul meu, in orasul sufocat deja de caldura orei 9.

Cana lui Gaudi

Am primit in cursul anului trecut o cana superba. Cana in sine este destul de obisnuita si conventionala - are o toarta si un gol ce trebuie umplut cu lichide. Sau golit, dupa dispozitie. Ceea ce o diferentiaza de miliardele de obiecte cu aceeasi intrebuintare este imbracamintea - un mozaic, reproducere dupa Gaudi. E un model andaluz (dupa cate imi pot da eu seama) cu portocaliu, albastru si verde.

Gaudi a realizat acest mozaic pentru o cana. Sunt sigur de asta. A folosit in mod inteligent o diversiune pretinzand ca vrea sa impodobeasca un parc intreg cu mozaicurile sale insa in vremurile noastre, ne dam usor seama ca a dorit de fapt sa decoreze niste cani. E o concluzie logica: Gaudi nu locuia intr-un parc. Daca nu locuia in parc, avea o casa. Daca avea o casa, e foarte probabil sa fi avut si cani. Daca avea cani, probabil ca le folosea la baut. Iar bautul este o activitate adictiva - odata ce ai sorbit un lichid, nu te mai dezbari de obiceiul asta prost toata viata. Mereu iti gasesti cate ceva de baut - un lapte cu cacao, o apa, o limonada, un cavei cu caimac. E omniprezenta activitatea de a bea, chiar daca hotarasti sa te lasi, ii vezi pe toti din jurul tau band cu nesimtire, ca si cum ar fi ceva normal. Te apuci din nou, sa nu fii exclus din societate.

Buun. Obisnuit deci cu bautul, chiar de dimineata, inginerul nostru preferat (Gaudi that is) statea si se gandea adesea: ce-ar fi daca aceste banale cani ar arata un pic mai bine? Si pac! un mozaic. Dar daca il pui direct pe cani, se cheama ca esti mester popular, nicidecum arhitect, geniu s.a.m.d.

De aici incolo, povestea e clara, nu-i asa? O fi fost el geniu, dar nu in arta diversiunii.

Frunze de portocal

Mătușa mea vine în vizită. Mătușa mea nu vine niciodată în vizită fără să fericească familia cu ceva greu de găsit pe piață. De pildă, în vremurile comuniste le aducea alor mei cafea turcească și bomboane Negro. Astăzi ne aduce icre negre și biscuiți Oreo.

Despre portocale este vorba în acest episod. Mai exact, despre frunzele de portocal.

Mi se întâmpla adesea (de fapt, mi se întamplă încă) să mă întreb din senin cum arată de fapt... arborele de cafea, de exemplu. Beau cafea în fiecare zi, chiar la vârsta asta, și incă nu am văzut niciodată un arbore de cafea. Știu, aș putea să caut o poză, să consult o enciclopedie, dar și-ar pierde tot farmecul descoperirii. Prefer să las lucrurile să-și urmeze făgașul firesc, nădăjduind permanent că într-o oarecare zi și într-un oarecare loc am să mă aflu față în față cu arborele misterios. E un joc pe termen lung, și mie îmi place să-l joc. Pentru mine e ca și cum ai investi bani la bursă după care nu te-ai mai interesa de ei câte 20 de ani, știind totuși că ai investit, nerăbdător cumva să afli ce s-a mai întâmplat cu ei, dar preferând să lași necunoscutul să-ți dea adrenalină în continuare. Derapând un moment, e ca și cum te-ai teme să găsești Sfântul Graal pentru că ți-ai pierde sensul și semnificația după aceea.
Revenind la bani, după 20 de ani, așteptând la dentist și urmărind absent un canal financiar pe televizorașul din anticameră vezi că societatea la care ai investit a dat faliment acum 19 ani. Și te trec sudorile reci.

”O sudoare rece ca gheața îi brobonea fruntea”

Imediat afli că a fost preluată, s-a relansat și acțiunile tale valorează din nou cât ai investit plus dobânda pe care ai fi luat-o dacă îi depuneai la bancă. E un câștig imens - fabulos - o găleată de adrenalină primită pe gratis.

Să ne întoarcem la portocalele noastre. Mătușa mea mi-a adus odată (aveam 7 ani, 11 luni și 16 zile) un pachețel învelit în hîrtie maro, mirosind ciudat și înțepător. Am mulțumit și am zbughit-o în camera mea, am pus pachețelul pe pat și m-am întors în bucătărie. Era și ăsta un joc - muream de nerăbdare să deschid pachetul dar speram să aflu cîte ceva despre conținut înainte de a-l desface. Mă plimbam prin bucătărie prefăcându-mă interesat de dulap, de cafeaua pe care o pregătea mama în timp ce stătea la taclale cu mătușa, urmărind un gest, o vorbă, orice indiciu despre pachet și conținutul lui. Mătușa mi-a ruinat speranțele de detectiv particular destul de rapid, întrebându-mă abrupt: ”Ei, ți-au plăcut portocalele?” ”Foarte mult! Miros tare frumos!” am pocnit eu la foc automat și m-am întors plictisit în cameră. Desfăcând pachetul, am găsit într-adevăr două portocale și o ciocolată. Și pe când miroseam circumspect fructele acelea ciudate (auzisem de ele, știam că sunt fructe dar nu le văzusem niciodată) m-am luminat de o nouă idee. Puteam inventa un alt joc, mai frumos, și anume mărețul mister al aspectului tufei de portocal sau în ce-o fi crescând portocalele.

Mi-am făcut planul, chibzuind adânc pe balcon. Aici nu mai mergea cu observație neparticipativă, puteam sta secole așteptând ca cineva sa-mi arate din senin un portocal adevărat. Trebuia să fiu incisiv, ca un ziarist, să scormonesc totul până când vedeam aievea portocalul.

S-a lăsat cu ședință a administrației de la bloc, unde mama a fost informată că l-am bătut pe Călin, un vecin mai mic decât mine. Eu îl bătusem legitim, el susținea că portocalele cresc în galantare, fără tufe sau copaci. Mi-am disperat rudele, i-am scos din minți pe vecini, pe educatoare, pe mătușa, pe bunica, pe toți fără excepție. Nu putea niciunul să-mi arate originea fructelor. Am aflat totuși câteva informații credibile, cum ar fi că portocalele cresc în copaci, ca și merele. Sau că există plantații mari de portocali, precum livezile pe la noi. Sau că pe acolo, în țările acelea de la capătul pământului, oamenii mâncau portocale precum mâncam noi mere și struguri, deci nu erau nicio raritate. Disperat, mi-am renegociat cererile. Vroiam o fruză, atât, o frunză de portocal. N-a fost cu putință.

S-au dus 20 de ani de atunci. Apoi, într-o iarnă, am fost invitat la o nuntă unde pe mese tronau fructiere mari, pline cu banane, struguri, pere și portocale. Pe la mijlocul bairamului, mi-am decojit o portocală și sub ea am descoprit 2 frunzulițe jerpelite. M-a trăsnit amintirea, ca și cum ar fi fost ieri. Mulțumit, am ascuns cele două frunze în palmă și odată ajuns acasă le-am pus la loc sigur. Stau acuma și mă uit la ele, două bucățele aspre de materie vegetală uscată ce și-au îndeplinit cu prisosință misiunea - mi-au dat un joc fantastic și te-au ținut pe tine, cititorule, aici până la sfărșitul poveștii.

Are cineva un arbore de cafea pe balcon?