In faptele ce vor fi descrise in continuare personajele sunt cat se poate de reale, doar ca ele nu exista in realitatea prezenta, cea care se petrece in momentele editarii.
Putin mai la nord-vest de intinderea ce poarta de cateva secole bune denumirea de tara Chioarului se gaseste pitita printre dealuri ce erau acoperite in totalitate candva de paduri o urbe fara praf. N-are praf pentru ca pamantul e udat permanent de izvoare subterane care se incapataneaza sa ramnana ascunse de ochii omului, in pofida eforturilor sustinute de a drena complet terenul. Acest pamant mlastinos e dificil de colonizat dintr-un motiv simplu - nu permite decat constructii fragile, supuse miscarilor din subteran. Se discuta pe vremuri transformarea in lac, prin sapaturi sustinute si consolidarea malurilor dar eforturile autoritatilor au fost abandonate dupa ce suficiente utilaje au fost inghitite metodic de noroiul necrutator. In prezent aceasta urbe are un avantaj enorm. Ea a ramas oarecum incremenita in timp din pricina imposiilitatii dezvoltarii infrastructurii, devenind o oaza teribila de natura neinfranta. Cea mai sigura cale de acces este chiar in aceste timpuri o caruta trasa de cai. Desi te-ai gandi ca o caruta e usor de imobilizat de noroi, caii sunt cei care au grija sa o duca exact pe drumul solid, care drum nu este acelasi de la o ora la alta.
Afluxul permanent si sustinut de turisti pe aceste meleaguri a facut sa se dezvolte la periferie o mica industrie de crestere a cailor de tractiune si a manufacturieirilor de carute. Vin cu hoardele, sa vada cateva baraci darapanate construite din carton, pe modelul vechilor case japoneze, si singura cladire din piatra care nu s-a scufundat. Aceasta este crasma satului, ce rezista din timpuri imemoriale (de fapt ea a fost atestata in anul 1999, insa crasmarul refuza sa recunoasca acest lucru, pentru a pastra si spori misterul) in profida nevestelor ce vorbesc cu obida despre ea si in ciuda nemasurata a preotului care construieste in fiecare an o biserica ce dispare invariabil in anotimpul ploios.
Satul numara cateva zeci de suflete, majoritatea oameni simpli, neciopliti, care se bucura sa se incaiere seara de seara la crasma, spre deliciul turistilor ce se inghesuie sa inregistreze aceste momente cu parfum arhaic. Veniturile lor nu sunt neglijabile, din moment ce isi permit sa construiasca mereu casute din carton (nu ca ar costa mare lucru) si mai ales sa bea ca porcii seara de seara. Rata natalitatii este evident crescuta, pentru ca vorbim de o asezare in care alcoolul este consumat frecvent si in cantitati serioase, insa doar 10 din suta de copii aleg sa ramana in sat. Nu s-a cunoscut pana astazi vreo personalitate care sa fi izvorat din acest loc mlastinos. In 2045 a cazut acolo un avion de transport (sau mai bine zis se presupune ca acolo a cazut) din care nu s-a recuperat nici macar un surub. Localnicii tac precum pestele in cucuruz cu privire la acest fapt. Pretind ca nu au auzit, vazut, simtit nimic - desi la crasma se facea la un moment dat trafic ilicit de aur si alimente marca producatorului ce expedia par avion. Totusi, la recensamantul de anul trecut, un personaj nou s-a inscris ca si locuitor in mlastina. O barba impunatoare si niste ochi mici verzi au semnat ca Bogdan Viisanu, lucru perfect normal la prima vedere (caci s-au mai vazut barbi si ochi mici verzi care sa semneze cu acest nume). Totusi, la cateva zile dupa recensamant s-a cazat la crasma din localitate o domnisoara manierata ce s-a recomandat ca fiica pilotului de pe cursa aeriana comerciala disparuta fara urma. Domnisoara a parut extrem de interesata de noul personaj cu ochi mici verzi, sustinand ca tatal domniei sale ar fi avut cam aceleasi semnalmente si obiceiuri (i.e. sa semneze cu barba impunatoare si ochii mici). Crasmarul a aranjat o intalnire confidentiala iar dupa 5 minute domnisoara a recunoscut ca s-a inselat si s-a imbarcat in prima caruta ce parasea localitatea. Viisanu si-a continuat seara scaldata in alcool si s-a batut cu vrednicie cu un vanator carunt, pe care l-a si invins cu usurinta. In ziua urmatoare insa, Viisanu nu si-a mai facut aparitia. Nici in urmatoarea, nici in luna care a trecut. Nu s-a mai gasit nici din dansul nici o urma, localnicii presupunand ca l-o fi inghitit noroiul pe undeva.
Ieri dimineata, un avion de transport model identic cu cel disparut in 2045 a facut tandari o jumatate din localitatea parasita Mesterie, la 200 de kilometri distanta de mlastina. Avionul pornise cu o jumatate de ora in urma de pe un aeroport din centrul tarii si transporta masline. Ce a frapat presa este lipsa desavarsita a maslinelor (cativa comentatori hatri au sugerat ca echipajul le-a consumat si apoi a prabusit aparatul de frica sa nu se observe lipsa) si a echipajului. In acest moment intervine in poveste barba alba si ochii mici si verzi, pe care i-am observat eu in cadrul transmisiei de stiri de dimineata. Viisanu se lafaia pe ecran dand detalii despre prabusire (postul titra in banda "Martor ocular al dezastrului aviatic de la Mesterie"), sustinand ca a vazut perfect spirala fatala a aparatului precum si pierderi din incarcatura, inca de la 400 de m. Trebuie sa-l contactez pe acest om, presupun ca are lucruri interesante de povestit.
