Frunze de portocal

Mătușa mea vine în vizită. Mătușa mea nu vine niciodată în vizită fără să fericească familia cu ceva greu de găsit pe piață. De pildă, în vremurile comuniste le aducea alor mei cafea turcească și bomboane Negro. Astăzi ne aduce icre negre și biscuiți Oreo.

Despre portocale este vorba în acest episod. Mai exact, despre frunzele de portocal.

Mi se întâmpla adesea (de fapt, mi se întamplă încă) să mă întreb din senin cum arată de fapt... arborele de cafea, de exemplu. Beau cafea în fiecare zi, chiar la vârsta asta, și incă nu am văzut niciodată un arbore de cafea. Știu, aș putea să caut o poză, să consult o enciclopedie, dar și-ar pierde tot farmecul descoperirii. Prefer să las lucrurile să-și urmeze făgașul firesc, nădăjduind permanent că într-o oarecare zi și într-un oarecare loc am să mă aflu față în față cu arborele misterios. E un joc pe termen lung, și mie îmi place să-l joc. Pentru mine e ca și cum ai investi bani la bursă după care nu te-ai mai interesa de ei câte 20 de ani, știind totuși că ai investit, nerăbdător cumva să afli ce s-a mai întâmplat cu ei, dar preferând să lași necunoscutul să-ți dea adrenalină în continuare. Derapând un moment, e ca și cum te-ai teme să găsești Sfântul Graal pentru că ți-ai pierde sensul și semnificația după aceea.
Revenind la bani, după 20 de ani, așteptând la dentist și urmărind absent un canal financiar pe televizorașul din anticameră vezi că societatea la care ai investit a dat faliment acum 19 ani. Și te trec sudorile reci.

”O sudoare rece ca gheața îi brobonea fruntea”

Imediat afli că a fost preluată, s-a relansat și acțiunile tale valorează din nou cât ai investit plus dobânda pe care ai fi luat-o dacă îi depuneai la bancă. E un câștig imens - fabulos - o găleată de adrenalină primită pe gratis.

Să ne întoarcem la portocalele noastre. Mătușa mea mi-a adus odată (aveam 7 ani, 11 luni și 16 zile) un pachețel învelit în hîrtie maro, mirosind ciudat și înțepător. Am mulțumit și am zbughit-o în camera mea, am pus pachețelul pe pat și m-am întors în bucătărie. Era și ăsta un joc - muream de nerăbdare să deschid pachetul dar speram să aflu cîte ceva despre conținut înainte de a-l desface. Mă plimbam prin bucătărie prefăcându-mă interesat de dulap, de cafeaua pe care o pregătea mama în timp ce stătea la taclale cu mătușa, urmărind un gest, o vorbă, orice indiciu despre pachet și conținutul lui. Mătușa mi-a ruinat speranțele de detectiv particular destul de rapid, întrebându-mă abrupt: ”Ei, ți-au plăcut portocalele?” ”Foarte mult! Miros tare frumos!” am pocnit eu la foc automat și m-am întors plictisit în cameră. Desfăcând pachetul, am găsit într-adevăr două portocale și o ciocolată. Și pe când miroseam circumspect fructele acelea ciudate (auzisem de ele, știam că sunt fructe dar nu le văzusem niciodată) m-am luminat de o nouă idee. Puteam inventa un alt joc, mai frumos, și anume mărețul mister al aspectului tufei de portocal sau în ce-o fi crescând portocalele.

Mi-am făcut planul, chibzuind adânc pe balcon. Aici nu mai mergea cu observație neparticipativă, puteam sta secole așteptând ca cineva sa-mi arate din senin un portocal adevărat. Trebuia să fiu incisiv, ca un ziarist, să scormonesc totul până când vedeam aievea portocalul.

S-a lăsat cu ședință a administrației de la bloc, unde mama a fost informată că l-am bătut pe Călin, un vecin mai mic decât mine. Eu îl bătusem legitim, el susținea că portocalele cresc în galantare, fără tufe sau copaci. Mi-am disperat rudele, i-am scos din minți pe vecini, pe educatoare, pe mătușa, pe bunica, pe toți fără excepție. Nu putea niciunul să-mi arate originea fructelor. Am aflat totuși câteva informații credibile, cum ar fi că portocalele cresc în copaci, ca și merele. Sau că există plantații mari de portocali, precum livezile pe la noi. Sau că pe acolo, în țările acelea de la capătul pământului, oamenii mâncau portocale precum mâncam noi mere și struguri, deci nu erau nicio raritate. Disperat, mi-am renegociat cererile. Vroiam o fruză, atât, o frunză de portocal. N-a fost cu putință.

S-au dus 20 de ani de atunci. Apoi, într-o iarnă, am fost invitat la o nuntă unde pe mese tronau fructiere mari, pline cu banane, struguri, pere și portocale. Pe la mijlocul bairamului, mi-am decojit o portocală și sub ea am descoprit 2 frunzulițe jerpelite. M-a trăsnit amintirea, ca și cum ar fi fost ieri. Mulțumit, am ascuns cele două frunze în palmă și odată ajuns acasă le-am pus la loc sigur. Stau acuma și mă uit la ele, două bucățele aspre de materie vegetală uscată ce și-au îndeplinit cu prisosință misiunea - mi-au dat un joc fantastic și te-au ținut pe tine, cititorule, aici până la sfărșitul poveștii.

Are cineva un arbore de cafea pe balcon?